Smile

Oprește-te! Miroase florile, ascultă tonul aproape imperceptibil al unui instrument ce pare că se aude în depărtare, zâmbește (sau chiar poți să râzi), fii fericit; încearcă și fă-o în felul tău. Dacă nu încerci, nu aștepta ca alții să-ți cedeze ție fericirea lor. E mult prea prețioasă. Dacă vei încerca și o vei căpăta, vei vedea cât de greu e să renunți la ea, chiar de e vorba doar de o mică parte. Așa că: încearcă, zâmbește, creează ceea ce înseamnă pentru tine fericirea.

Have a beautiful day,

R.

Reverie

My heart breaks a little when I hear your name...

Cum se face ca plang atunci cand mi se spune ca nu te voi mai vedea, dar atunci cand apare o oportunitate sa te revad, ma eschivez? Cum e posibil sa ai atata putere asupra mintii mele? Cum se face ca adorm cu tine in gand si ma trezesc gandindu-ma tot la tine? Ai putea scrie o teza de doctorat din povestea mintii mele atat, dar atat de incurcata! Ha! Pe cine incerc sa pacalesc? Pe tine in niciun caz. Poate pe mine, poate incerc sa-mi pacalesc inima si creierul si fiecare celula din corpul meu care tot ce imi spune e sa te imbratisez. 

Doamne, cat as vrea sa-mi trec degetele prin parul tau! Sa ma iei in brate si sa simt pe obrazul meu asprimea obrazului tau, pentru ca nu-ti place sa te barbieresti... Sa-ti simt parfumul si sa-l inhalez in suflet, sa te port mereu in amintiri.

Suna ciudat? Da, si pentru mine..

Hai sa dormim! Sau... am o idee si mai buna. Dormi tu! Eu voi sta aici, pe fotoliu, si te voi privi, la fel cum Felix a vegheat somnul Otiliei. Asa sunt sigura ca imaginea ta nu se va sterge niciodata din mintea mea. Oricat de tare ar durea apoi...

I need

Imi trebuie cineva cu care sa vorbesc. Imi trebuie o persoana care sa ma asculte si sa nu judece. Imi trebuie o persoana care sa nu imi spuna ca nu fac bine ceea ce fac, imi trebuie cineva care sa ma imbratiseze si sa imi spuna ca lucruri ca astea se mai intampla.

Eu dau. Asta am facut mereu: am dat de la mine, din mine, cate o particica, pe rand, pana cand am sesizat golul ce s-a format in locul unde, candva, era sufletul. Acum rad, dar nu mai cred rasul asta. Nu mai cred ca-l traiesc, nu-l mai simt, nu-l mai pot intelege si nu-mi mai da aceeasi senzatie. Simt doar un gol, simt ca trece prin mine trenul tuturor sanselor si ca eu nu ma pot agata de nici macar un vagon. Doar loveste. Loveste in ganduri, loveste in putinele sentimente ce ma mai strunesc si, mai ales, ma innebunesc. Care sunt? In primul rand, un dor imens. Mi-e dor de mine, mi-e dor de momente, mi-e dor de ceea ce eram, mi-e dor de orice zi in care nu ma simteam asa. Mi-e dor de altii. Mi-e dor de persoane ce au avut un impact major in formarea mea. Si imi mai este dor de... nu! Am spus, mi-am spus de atatea ori ca "nu" si asa trebuie sa ramana.

Stii ce e mai rau? Nu-mi mai cred nici lacrimile. Nu le mai cred pentru ca au inceput sa curga din motive nestiute si nu-mi par ca-mi mai apartin. Parca si ele vor sa fuga de mine si de haosul din mintea si din golul ala. Vor sa evadeze, asa ca au gasit calea cea mai potrivita. Profita de gol, profita de gara in care s-a transformat mintea mea, gara in care gandurile-calatoare nu stau mai mult de un moment, dupa care iau un alt tren, pricinuiesc o alta rana, si mai profita de pleoapele mult prea obosite ca sa lupte sa le tina in frau. Asa ca, pur si simplu, curg. Rauri iesite din matca se preling pe obraji si se innoada in barbie, apoi pica pe manecile ce ascund brate subtiri si incheieturi fragile, ranite doar inchipuit, completate de cureaua unui ceas ce simte zilnic pulsul alert, singurul martor al existentei ei.

Dar deviem de la subiect. Spuneam ca eu dau. Ce vreau sa mai spun e ca nu simt ca primesc si eu ceva. Dar la ce bun sa dai, sa fii bun, amabil, daca astepti ceva in schimb? vei spune, privindu-ma suspicios. Pentru ca ma simt uitata intr-un colt al lumii asteia, vreau si eu ca o persoana, un om inzestrat cu ratiune si sentimente, sa-mi dea ceva. Sa-mi dea un zambet, o imbratisare, o vorba buna, un moment de atentie, un ceva, la dracu` ! Sa-mi spuna Uite, aici! Vreau sa te ajut si eu, poate ai nevoie.

Nu sunt ceea ce credeti si ar trebui sa va ganditi ca orice e facut din sticla se sparge...

         Opreşte-te!...
         Priveşte-n jurul tău...
         Şi dacă nu ţi-ai murdărit
         Pantofii de noroi,
         Fă-ţi cruce
         Şi întoarce-te napoi!...
         Fă-ţi cruce
         Fiindcă n-ai păcătuit
         Decât în vis...
         Şi visul s-a sfârşit!...

~ I. Minulescu, De ce-ai plecat?

Nopti albe

Nu, nu le strang pentru zile negre. Pur si simplu, nu pot sa adorm.

Sa luam ca exemplu edificator noaptea trecuta. La ora 1 am decis ca trebuie sa ma culc. Am oprit toate aparatele , am pus alarma la o ora rezonabila (asta ca sa nu dorm pana la anul) si m-am bagat in pat. Dar stati, ca nu-i asa de usor. Nuuuu... Dupa cincisprezece minute de numarat oi pufoase impodobite cu fundite verzi si purtand caciulite de Mos Craciun, am deschis televizorul. De ce? In speranta ca va fi ceva atat de plictisitor incat o sa adorm. Dar, nuuuu, n-am adormit. Si cum nu puteam dormi, iar in dulapul meu toate erau puse una peste alta, am scos toate hainele si le-am aranjat. Dupa ce mi-am admirat munca, am tras o privire la ceas : 2:30. Am zis acelasi lucru pe care l-a spus ardeleanul cand a vazut girafa, si anume, "asa ceva nu exista" si am scos o foaie. Ce se face cu foaia? Se foloseste, desigur, la planificarea examenelor din sesiune. Si asa am descoperit eu algoritmul pentru a preveni aglomerarea din sesiune. Dar cui sa i-l spun? Era 3 dimineata! 3!!!!
In cele din urma, am pus mana pe caietul de Sintaxa si am adormit dupa zece minute.
M-am trezit la 9, odihnita cum n-am fost toata saptamana.

Acum... acum mi-e dor de cateva persoane si simt un gol in stomac.

Si afara e Iadul alb...

Candva, intr-un tinut de basm...

Obisnuia sa viseze cu ochii dechisi si sa zambeasca liber atunci cand lucrurile mergeau bine. Obisnuia sa fie ea atunci cand... de fapt, era ea mereu.

Obisnuia sa rada si sa accepte cu bucurie lucrurile care i se intamplau, care se presupuneau ca ii vor influenta cursul destinului. Obisnuia sa creada ca toate se intampla cu un motiv, dintr-un motiv, cu un scop.

Obisnuia sa aiba incredere in oameni. Prea multa incredere. Isi deschidea sufletul si ii invita sa "dea o raita" prin gandurile ei. Punea totul pe tava si ii lasa pe ceilalti sa aleaga ce vor sa vada. Cum vor sa o vada.

Obisnuia sa alerge, sa se plimbe, sa admire cerul, sa simta ploaia cum ii patrunde in fiinta, sa imbratiseze vantul, sa sara in speranta ca va atinge stelele, sa adoarma cu gandul la ...

Obisnuia sa creada. In toate, dar mai ales, in toti. Obisnuia sa gandeasca ca nu are ce sa se intample rau. Nu are ce sa fie rau daca ea e buna. Pentru ca, pana la urma, asa ar trebui sa functioneze lucrurile, nu?

Ce s-a intamplat cu ea?
Intr-o zi, balaurul numit Realitate a vizitat-o. I-a spus ca nu exista mereu dreptate, i-a spus ca lucrurile nu se intampla mereu cu un scop, i-a spus ca lucruri rele se intampla oamenilor buni, i-a spus ca increderea acordata de ea nu era apreciata, i-a spus ca stelele nu o cunosc si ca vantul scapa din stransoare. I-a spus ca aleea din parc va disparea si ploaia o va alunga. I-a spus ca oamenii vor profita de posibilitatea de a vedea inauntrul mintii ei, i-a spus sa-si fereasca privirea. Sa inchida ochii, sa ascunda zambetul, sa tina pentru ea visurile, sa le inchida intr-un ungher al inimii si sa le uite. I-a spus ca nu e bine sa deschizi o expozitie cu sentimente. I-a spus ca ele dor. I-a spus ca va fi ranita de oameni dragi, i-a spus ca va fi uitata. I-a spus ca zambetul ei nu va mai insemna nimic pentru nimeni. I-a taiat aripile si a lasat-o singura, in imensitatea albastra ce-i individualiza zidurile palatului. A lasat-o dormind.

De data aceasta nu mai visa la Luceferi, ci la orase gri. Nu mai era lacul de langa alee cel care sclipea, ci apa de pe trotuar, stransa in urma ploii necontenite ce o inchisese in turnul ei. Nu mai era siguranta, ci incertitudinea cea care ii va fi trasatura distinctiva. Nesiguranta, neincredere, dubii, vorbele ii rasunau in minte ca si cum ii erau soptite atunci, sentimente induse si, si mai rau, traite.

Obisnuiam sa-mi creez imagini perfecte despre oameni imperfecti. Perfectiunea e o strategie de marketing. E un ambalaj frumos, care striga "Alege-ma pe mine!". E primul lucru care dispare atunci cand incepi sa cauti esenta. E primul lucru care te dezamageste, pentru ca ti-ai fi dorit sa nu fie asa de usor de indepartat, pentru ca poate, atunci, sufletul nu ti-ar fi fost injunghiat de o mie de "ti-am zis eu". Esenta unei persoane e, probabil, totul. Dureaza pana o descoperi, dureaza pana cand ajungi sa-ti dai seama cum functioneaza, dar niciodata nu o vei cunoaste. Pentru ca, in momentul in care te astepti mai putin te va surprinde. Iar atunci, fie va fi o imensa bucurie, fie dezamagirea iti va rupe o parte din inocenta. Si asa iti dai seama ca nimeni nu merita sa stie totul despre mintea si sufletul tau. Poate gresesc, poate exprimarea e taioasa, dar nici ei n-au avut mila de visurile mele, de gandurile mele, de zambetul meu...

1 iunie 2012

...coloreaza-mi tacerea

Asa zice un vers din melodia pe care o ascult acum. Si afara ploua. Ploua atat de tare ca parca imi ploua in suflet si simt cum in esenta fiintei mele se impregneaza mirosul apei. O sa-mi zici ca nu se poate, ca apa nu are miros si ca iar incerc sa... nu, o sa-mi spui hotarat ca nu o sa ma lasi sa cad in depresii inventate de mintea mea si ca nu o sa ma mai lasi sa cad in gandurile mele. Ca totul e frumos. Ca o sa ma prinzi atunci cand vreau sa cad. Ca o sa dansezi cu mine cand vreau sa fug de tine . Ca o sa te lupti sa fiu mereu lucida, sa ma mentin pe linia de plutire a normalitatii.

Dar, de cate ori sa-ti spun ca nu vreau sa fiu normala? Ca doar par si ca tanjesc cu toata fiinta mea sa nu fiu. De cate ori sa iti spun ca nu am nevoie sa ma trezesti din reveria macabra in care am cazut? Vreau doar sa ma imbratisezi. Sa ma prinzi intre pieptul tau si bratele tale si sa stam asa pana cand un brad din Cismigiu va ramane fara ace in toamna sufletelor noastre.

Si mai vreau si eu ceva de la tine, daca tu tot insisti sa-mi ceri ratiune. Vreau sa stam o noapte impreuna. Eu sa iti analizez pupilele si ritmul batailor inimii. Iar tu... vreau sa-mi citesti un basm. Un basm in care toti plang si in care printesa nu e salvata de print, pentru ca asta e realitatea la care tu vrei sa ma trezesti. Esti dispus sa-mi dai ce-ti cer?

Stiu, nici eu n-as fi in stare. Auzi la ea... basm in care printesa nu e salvata de print?! Cine se crede? Nu stie, oare, ca orice om normal are parte de o poveste? Ca o printesa mereu isi gaseste printul? Ca el mereu o salveaza?

Ei, bine, nu. Nu stie. Stie doar ca nu vrea sa fie atinsa de rautatea celorlalti, ca nu vrea ca ochii ei sa fie atinsi de privirea celorlalti, ca nu vrea ca ei sa o atinga, ca nu vrea niciun contact cu nimeni... in afara de imbratisarea lui? Dar nici de ea nu o sa aiba parte. Ea va continua sa spuna lucruri corecte, iar el sa ii deschida ochii cu fiecare zi ce trece.

Dar, eu tot vreau un moment lipsit de formalitatea institutionalizata.

... ma vindec eu si de durerea stiintei, si de programul mult prea incarcat, si de epitetele liricii, iar atunci... atunci voi privi ca pe un moft de copil in cautare de povesti adevarate tot ceea ce simt acum.