Doru Pop, O
telenovelă socialistă, Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 238 p.
Amintirile
sunt cicatrici pe care ni le lasă timpul.
Te-ai născut în plină democraţie?
Mai gândeşte-te puţin. E aproape imposibil ca ţie să nu ţi se fi adus la
cunoştinţă, cândva, aşa, în treacăt, în preajma Crăciunului, de un părinte
grijuliu, că „pe vremea lui” portocalele nu se găseau uşor. Cu siguranţă ţi-ai
format deja o imagine asemănătoare unui mit despre perioada în care cei „mari”
au copilărit, s-au dezvoltat, o imagine ce deseori se compune din închipuirea
unor cozi interminabile, proteste ascunse şi defilări pentru asigurarea progresului
şi înfloririi patriei, toate acestea narate de o voce uşor graseiată. Însă, cât
de multe ştim noi de fapt? Cunoaştem frânturi de viaţă, ni s-au mărturisit
frânturi de gânduri. De-am putea afla povestea cuiva care a copilărit atunci,
de-am putea să-i citim jurnalul, să-i memorăm trăirile, să-i cunoaştem viaţa...
Romanul lui Doru Pop, scris la
persoana întâi, este gândit ca o scrisoare a unui tată către fiul său, un soi
de cronică sub forma unei epistole ce are unicul scop de a lăsa drept moştenire
o dovadă palpabilă a existenţei lui, amintirea lui dincolo de gând. Scrierea
este departe însă de a fi una simplă. În aceasta, Pop combină procedee la fel
cum amestecă sentimente. Structura este una clară: zece capitole, care
consemnează tot ce s-a petrecut în viaţa protagonistului, datate din martie
1975 până în decembrie 1975, precedate de ceea ce dă caracterul epistolar al
scrierii, un text intitulat Către copilul
meu. Acest prim text începe cu o formulă de adresare care îl încadrează
fără mari ezitări în stilul epistolar („Dragă”) şi reprezintă exprimarea
ultimei dorinţe a tatălui către fiul său. Copilului îi revenea sarcina de a
publica manuscrisul primit moştenire, „aceste Amintiri din copilărie”, un soi de confesiune şi de cadou din
partea tatălui ce-şi prevedea sfârşitul vieţii. Astfel, „pentru a recupera ce
nu se mai poate recupera”, pentru a suplini o relaţie paternă ce lui i-a
lipsit, ca o ultimă încercare de întărire a relaţiilor tată-fiu, „Doru de acum”
scrie despre „Doru de atunci” şi îi încredinţează totul copilului său.
Însemnările din jurnalul literar al lui Doru
încep cu martie 1975, el motivând alegerea acestei date prin raportarea la
tatăl său. Moartea tatălui a avut o influenţă extraordinar de puternică asupra
tânărului, iar faptul că mama sa a ales să se recăsătorească, înlocuind astfel
figura autorităţii recunoscute de copil cu o alta, considerată nelegitimă, a
lăsat o amprentă evidentă asupra modului în care acesta s-a dezvoltat.
Copilărind în Romania comunismului şi cunoscând libertatea din lumea oferită de
bunici, Doru suferă un şoc când se vede nevoit să devină un „blocatar”. Încetul
cu încetul, acesta se obişnuieşte cu viaţa din oraş, cu lipsa de intimitate din
blocul în care puteai afla oricând ce se întâmplă în apartamentul vecin, se
familiarizează cu mediul şi îşi depăşeşte frica faţă de tramvai. Creştem şi
noi, în calitate de cititori, odată cu Doru, pe măsură ce avansăm în corpul
textului. Aparenţa de jurnal a scrierii rezultată dintr-o profundă
introspecţie, face actul lecturii antrenant şi prinde lectorul în vraja
întoarcerii în trecut, în copilărie şi adolescenţă. Îi ştim secretele lui Doru,
ştim pe cine iubeşte, ştim cine îi sunt prietenii, ştim pe cine admiră şi, mai
presus de toate, cunoaştem gândurile rezultate dintr-o ură alimentată de furia
cauzată de pierdea tatălui la o vârstă fragedă. Reluând, pe parcursul romanului
se remarcă conflictul puternic ce-l macină pe protagonist: moartea fără motiv a
tatălui, ucis din greşeală şi uzurparea, cum o concepe el, de apoi, prin
apariţia unui bărbat care nu se suprapunea, pentru Doru, cu imaginea arhetipală
fixată de tatăl său, ce revine obsesiv în mintea lui, deşi amintirea era deja
aproape ştearsă.
Manuscrisul lăsat drept moşterine inventariază
şi iubirile lui Doru, momentele în care el se descoperă şi începe să perceapă
lumea altfel, precum şi momentele ce par a caracteriza episoadele adolescentine,
nebuniile, năzbâtiile. Doru îşi fixează drept model imaginea lui John Lennon,
iar referinţele culturale nu se opresc în sfera muzicală, chiar dacă acesta îşi
exprimă înclinaţia către acest domeniu. Astfel, pe parcursul scrierii sunt
actualizate trimiteri culturale diverse, de la programele româneşti disponibile
la televizor, prima pasiune a tânărului Doru fiind pentru o actriţă, până la
cele străine, occidentale, precum Dallas. Tranziţia se face însă, inevitabil,
de la adolescent la adult, când fără a-l consulta, moartea mai răpeşte membri
ai familiei lui, iar maturizarea nu mai are răbdare. Facultatea, armata,
înfruntarea cu lumea reală îl transformă pe Doru, îl schimbă, lăsându-l astfel
în urmă pe copilul fără griji, năstruşnic, adolescentul în căutarea identităţii
şi pe tânărul în pragul maturizării.
Cu toate acestea, lumea lui Doru
este ţinută laolată de două figuri importante. Prima este cea a mamei, persoana
care a avut un rol decisiv în formarea comportamentului acestuia. Cea de-a doua
persoană, mult mai colorată şi cea care este cel mai uşor de reţinut din întreaga
poveste este cea a finului Rebeleş. Ca o figură uşor paternă, fiind cel ce
veghea, într-un fel, asupra lui Doru, finul Rebeleş este receptat ca o
enciclopedie, sursă de „înţelepciune” populară, fiind singurul care îi dă
sfaturi, de multe ori prea directe, lui Doru şi, de asemenea, cel care apropie
două registre, contaminând lumea basmului, coborând personajele de poveste în
realul cotidianului. În acest fel, prin umorul ce-l caracterizează şi tuşele
aproape groteşti cu care este conturat personajul, finul Rebeleş devine, prin
„interludiile sale”, o influenţă evidentă asupra protagonistului.
Prin romanul său, Doru Pop reuşeşte
să redea România comunistă prin ochii copilului care s-a născut şi a trăit în
ea, dar nu la nivelul ideologiei, ci la nivelul trăirilor. Autenticitatea limbajului
duce la autenticitatea sentimentelor, amintirilor, iar întreaga scriere ajunge
să fie receptată ca un document ce consemnează nu numai o etapă dintr-o epocă
istorică, ci viaţa unui om. O carte cu un limbaj ce poate şoca un cititor
timid, dar scrisă cu umorul finului Rebeleş este ceea ce a rezultat din penelul
lui Pop. O telenovelă socialistă este
o carte ce va potoli setea de cunoaştere a curioşilor ce doresc să afle cum
trăia cineva „pe vremea aceea”, o carte despre legăturile de familie mai mult
decât despre relaţiile sociale, o carte ce se clădeşte pe amintire şi pe
rememorare.