Actualizare

Evident, e ceva schimbat pe aici. Numele, adresa, aspectul. Nu am sters textele mai vechi, pentru ca blogul acesta a functionat - mai mult sau mai putin - inca din 2011 si vreau sa ramana cumva tot ce mi-a trecut prin cap. 

Ce gasiti aici sunt incercari cvasiliterare. Nu vin din realitatea imediata, nu au baza reala si nici nu au vreun destinatar concret. Sunt scantei si franturi din unele ganduri. Apoi, mai sunt si expuneri ale intereselor - pe care abia acum incep sa le descopar - ce imi ocupa timpul. Mai poate interveni si realitatea, din cand in cand, daca uit usa deschisa. 

Numele are de-a face doar cu o revelatie de moment. Asa obisnuiam sa fiu. Candva, pe drumul asta pe care puteti sa-l numiti cum vreti, intre un an calendaristic si altul, am uitat. Acum, insa, mi-am adus aminte.

"care vădește simplitate, naturalețe împletită cu sinceritate și cu naivitate."

Asa e.  Si nu trebuie sa fiu mai mult de atat. 

Ne citim. 

LOVE,

Lily

Nu regret. Ramai cu vorbele. Eu imi iau sufletul si plec.

Am gresit. O sa recunosc, pentru ca nu mai vad rostul sa nu. M-am inselat profund in privinta ta si, da, aveai dreptate. Mi-e rusine de ce m-am transformat din cauza ta. Nu, nu din cauza ta. Tu nu m-ai facut in niciun fel. Eu am decis sa schimb si am gresit. Acum vad. Vad ca n-ai meritat.

N-ai meritat nici macar una din toate lacrimile alea ce au curs pentru tine, nu pentru cei care le meritau. N-ai meritat nici unul dintre gandurile care s-au nascut pentru tine. N-ai meritat nici unul dintre cuvintele pe care ti le-am scris atat de mult timp. N-ai meritat nici excursia gratuita prin mintea si sufletul meu. N-ai meritat niciodata nimic din ce ti-am dat. Material nu ti-am oferit. Nu aveam de gand. Emotional, insa, mi-ai luat prima data. Ti s-or fi parut penibile cuvintele, ti s-or fi parut jalnice gandurile. Escroc sentimental e mult spus. Stii sa vorbesti, stii sa capeti increderea oamenilor. Si nu o meriti.

Ramai in lumea ta. Mie nu imi place in ea.

Si-ti mai dau dreptate, acum, pe final. E cum ai spus. N-ai fi stiut ce sa-mi oferi pentru ca nu ai ce imi trebuie mie. Curajul nu e pentru tine. Sarcasmul, insa.. ha.

Get to know me tag

Birthday: September 23th (send gifts, mkay?)

Gender: Female

Zodiac sign: Libra

Siblings: I'm an only and very spoiled child.

Favourite colour: Black (and if you're one of those people who say black is not a colour, shush!)

Pets: Some stuffed animals.

Wake-up and Sleep times: Depends on the morning, around 6 till 11 am. I never go to sleep before 12 am.

Lemonade or iced tea: Lemonade

Day or Night: Night.

Text or Call: Text

Make up or natural: Natural

Met a celebrity: My Belle Epoque literature teacher was Ioana Parvulescu, and my interwars literature teacher was the poet and novelist, Mircea Cartarescu.

Smile or eyes: Eyes.

Light or Dark hair: Dark.

Shorter or Taller: Taller. Sososo tall.

Intelligence or Attraction: uhm.. intelligence will result in attraction.

Chapstick or Lipstick: Chapstick

City or Country: City

Se mai intampla si schimbari

"Multumesc frumos, dar eu nu mananc carne."

Cam asa incep mesele mele in ultima vreme. Si mai e si gluma aia cum ca vei afla foarte repede si fara sa intrebi daca vreo persoana din incapere e vegetariana, pentru ca simte nevoia sa anunte. 

Hai sa povestesc...

Mereu am avut o relatie ciudata cu mancarea. In sensul in care cand eram mica, preferam sa o dau cainelui si sa le spun parintilor ca eu am mancat ce de fapt molfaise Azorel. Nu sunt gurmanda, nu imi place sa mananc in sensul ala. Mananc pentru ca trebuie, pentru ca mi se mai face foame, pentru ca ma dojeneste organismul, dar nu pentru ca imi face placere in vreun fel pregatirea mancarii. De-ar fi dupa mintea mea, as trai cu apa si aer. Da, am si pofte cateodata. As rontai niste cartofi prajiti, as curata cu degetele castronul in care pana nu acum multa vreme era crema pentru tort sau as curata portocale in fata unui ecran pe care ruleaza un film de Craciun, doar suntem oameni. 

Ce vreau sa explic e ca nu sunt mancacioasa, nu traiesc ca sa mananc, ci mananc ca sa traiesc. 

Pana acum ceva vreme mancam "de toate", cu ifosele si preferintele de rigoare. Ma strambam cand auzeam discutii pe teme culinare ce implicau diversele moduri de a prepara carnea si in doua randuri, observandu-mi-se reactiile, am fost intrebata daca nu cumva sunt vegetariana. Cu ambele ocazii am raspuns ca nu. Si nici acum nu vreau sa zic "sunt vegetariana". 

Am ales sa nu mai mananc carne sau orice alt produs provenit de la animale (da, asta include si mierea. Si, da, stiu ca albina e insecta). De asemenea, am ales sa nu mai consum zahar si anumite fructe, precum am exclus si prajelile din dieta. Nu e o decizie bazata pe morala, etica, dragoste de animale in totalitate. E luata pentru ca simt ca e mai bine pentru mine, pentru ca stiu ca altfel nu ma pot face bine, pentru ca asta a recomandat, cumva, medicul si pentru ca, da, mi-e mila cand ma gandesc ca o fiinta moare ca eu sa traiesc. 

Asa ca, dragi oameni cu care ma asez la masa, se poate trai cu frunze, sunt constienta ca nu-s iepure, nu ai nevoie de carne ca sa nu mori, proteinele sunt si in legume, nu doar in antricot si mici, laptele are gust bun si daca e din plante si, va rog, nu ma mai priviti ca si cum mi-au spalat creierul si m-am alaturat vreunei secte. Sunt intreaga la minte, in limita in care poate fi cineva, si prefer sa discutam despre valorile culturale decat despre cele nutritionale. 

Si adeverinta? E la CASMB

Buuuun. E august, e cald, e zapuseala de incepi sa te intrebi cum a rezistat poporul ales in desert si n-a intrebat "Moise, boss, noi mai mergem mult?" si ai de rezolvat treburi ce tin de hartii. Unde? La institutiile statului. Care stat? Ala de sta. Ala roman.

Simt cum ma ia tremuratul in timp ce verific copiile de pe diplome, adeverintele care certifica fiecare alt lucru si pornesc spre biroul cu pricina. Sediul CASMB din Floreasca, parte necunoscuta mie a capitalei, dar pe care am inceput sa o cunosc bine. Prea bine. 

Ajung in sediul usor futurist al institutiei, imi zic "ce bine, avem si lift ce pare sigur" si urc pana la etajul 3, dau sa pun mana pe clanta, cand observ un domn in spatele meu. Il intreb daca nu cumva venise mai devreme, imi spune ca nu-i graba, sa intru. Inauntru, intr-un birou prea mic pentru cate se intampla acolo, dau de doamnele - sa le zicem asa - care decid daca au chef sau nu sa te ajute. Zambitoare le spun ca voi pleca in strainatate in curand cu o bursa, prin urmare vreau si eu vestitul Card European de Sanatate. Mi se cere CNP-ul pentru a mi se verifica istoricul in sistemul Casei de asigurari si, intre timp, doamna imi ia la verificat dosarul. 

O incruntare si simt cum imi fuge pamantul de sub picioare. "N-aveti adeverinta. Va intoarceti cu adeverinta de student." Am, cum n-am? Ii spun sa se uite, ca e acolo adeverinta pentru care mersesem special la facultate si pe care secretara mi-a eliberat-o chiar in aceeasi zi. Se uita la mica hartie si emite un sunet ce nu aducea deloc a incantare "Pai, vedeti. Aici scrie 2014/2015. Ne trebuie una pe 2015/2016 si sa scrie ca plecati cu Erasmus." Usor panicata ii explic doamnei ca n-am de unde acum, ca trebuie sa astept pana pe 1 septembrie, secretarele fiind in concediu, ca am carnetul vizat, insa nu si nu. Adeverinta, domnule, e sfanta si fara ea nu se poate! Mai arunca o privire in calculator si aud din nou sunetul. O strangere de buze si un fluierat in acelasi timp. "Sunteti salariata!". Cu nervii intinsi ii spune ca da, dar mi-am dat demisia. Exasperarea se citeste pe fata functionarei "Pai trebuie si adeverinta de la serviciu, si decizia incetarii activitatii si trebuie sa va schimbam categoria de asigurat. Da? La revedere."

Cum la revedere? Gata? S-a rezolvat, nu se poate? 

Fug pana la serviciu, il caut pe cel de la administrativ, ii spun necazul si promite sa ma ajute. Ajung acasa si, in urma unei discutii, ma luminez. Am un contract de studii care precizeaza tot ce trebuia sa precizeze adeverinta. Maine rezolv, imi zic. Vai, cat de gresit era gandul acesta.

Ma prezint ziua urmatoare inarmata cu acte semnate de decan si rector si incerc, de data aceasta la cealalta .. doamna. Ii prezint situatia si spune "Adeverinta aveti?". Ma intreb serios daca alt cuvant a mai invatat doamna sau lexicul ei se limiteaza la atat si ii prezint contractul. "Ce-i asta?", intreaba doamna in timp ce mi-l arunca efectiv inapoi. Supa la plic dau sa spun, dar imi amintesc ca suntem oameni si ii explic. Aflu de la doamna respectiva ca documentul semnat de rector n-are nicio valabilitate in fata dumneaei, instanta suprema intr-ale Cardurilor Europene, dupa care imi spune, pe un ton batjocoritor "da, vad ca stapaniti limba engleza". Ii spun ca sunt salariata si ca am actele acelea la mine, iar fata i se schimonoseste intr-o grimasa ce prefigureaza torturi dantesti pentru mine. Imi spune ca trebuie sa merg la sediul din Titeica, iar cerul imi cade in cap. Incep sa tremur, privirea mi se incetoseaza si intreb de ce. ""Pentru a va scoate de la salariati si trece la studenti". Ii spun ca ieri nu mi-au spus asa ceva si ma asigura ca da. Incerc sa nu o sugrum cu firul de la telefonul pe care il are pe birou si la care nu raspunde, asa ca ma ridic si plec spre Titeica. Acolo, dupa asteptat la coada, ganduri ca nu voi reusi sa obtin nemernicul ala de card, ca mi se duc toate planurile si toata munca pe apa sambetei, ca o sa am de pregatit un teanc de documente si cedat nervos, ajung la ghiseul de informatii. Cu un zambet larg (pont dat de domnul de la paza care m-a zarit plangand pe infundate, cu mapa in brate) le explic de ce am nevoie si de ce nu sunt in Floreasca cu problema rezolvata. Doamna de la ghiseu se ridica, imi spune ca nu poate face nimic din ce spun cele din Floreasca si ma ia sa mergem la "sefa". Astept in fata unui birou timp de doua minute, iar doamna (chiar o doamna!) se intoarce si imi spune sa ma duc linistita in Floreasca si sa cer cardul in calitate de salariat, caci aceasta primeaza in fata celei de student. Doar sa fac dovada asigurarii pe ultimii  5 ani, adica diplome si adeverinte pe care le am. 

Ma duc pe 1 sa cer adeverinta de la facultate cum ca plec cu bursa. Zic sa o am. Si apoi, dau din nou piept cu cerberii. Infernul n-are cercuri. Are sedii si bonuri de ordine. 

To be continued. 

Worse than drugs

Pare ca e al naibii de greu sa ma tin de cuvant. O sa incerc sa fac ce zic. 

Lucram cu drag si spor la o recenzie. Coming soon.

Azi vreau sa vorbesc despre mica (si grava) mea obsesie. E mai rea decat cafeaua, Pepsi twist sau Pringles. Cine ma cunoaste, stie ca fara prima pot rezista, dar celelalte doua sunt aparitii recurente si inevitabile in viata mea. Ok, nu e despre mancare articolul asta. E despre povesti.

Iubesc ca lucrurile pe care le posed - pentru ca am un simt al proprietatii tare dezvoltat - sa poarte un pic de mine in ele, iar in incercarea de a imi potrivi lumea in functie de personalitate, am gasit calea de a-mi purta fiinta la vedere. Pe incheietura mainii stangi, mai exact. 

Da. Este vorba despre ea: bratara mea Pandora. 

Recunosc ca ideea unei bratari cu figurine simpatice mi-a suras mereu, dar de prin primavara s-a transformat intr-o dragoste... ceva de speriat. De speriat conturi si portofele :)). Pentru ca oamenii mei ma stiu, am primit un pont de la Alexa si impreuna ne-am facut hatarul si am luat cate o bratarica pandora-like si cateva talismane de pe soufeel.com. Site-ul este un soi de satelit al celor de la Pandora, au produse de calitate, iar customer service-ul este excelent. Am dat comanda pentru care am platit online si in doua saptamani bratarica mult asteptata a fost a mea. A venit tocmai din Hong Kong si era tot ce voiam sa fie. Ba chiar si un pic mai mult, pentru ca era inceputul meu de poveste. 

Bratara Soufeel, dupa cum se vede, este aproape identica bratarii Pandora. Singura diferenta consta in lipsa filetului care separa bratara in trei sectiuni, dar nu pot spune ca este un asa de mare inconvenient. 

Talismanele pe care le-am ales au fost un buchet de trandafiri pentru ca seamana cu florile mele preferate, bujorii, o inima filigranata pentru detaliile pe care le are si o bufnita absolventa pentru ca... Ei, bine, se intelege de la sine, dragostea pentru mediul academic si modalitatea de a pune o piatra de temelie momentului in care am trecut dintr-o etapa in alta.

In urma unei vizite in centrul comercial din Baneasa, mi-am imbogatit colectia de talismane cu o inimioara pe care sta gravat un 21. Este pentru varsta pe care o aveam cand am terminat facultatea, la care m-am angajat si am avut ocazia sa vizitez pentru prima oara Spania. Asa ca n-am stat prea mult pe ganduri si l-am adaugat pe bratara. De asemenea, pentru ca marcheaza atatea prime dati, este si prima achizitie Pandora :).Inimioarei-borna termporala i-a urmat o moara de vant ce, pe mine, ma duce cu gandul la don Quijote si la Castilla la Mancha, iar imediat dupa am primit o miniatura a Sagradei Familia. Ea imi aduce aminte de orasul de basm pe care am ajuns sa il iubesc la fel de mult ca pe cel natal (da, iubesc Bucurestiul, cu gropile, aglomeratia si cimentul lui pentru ca e acasa) si de faptul ca unii oameni apar in viata ta cu un scop. 

Ultima achizitie Pandora a adus si o schimbare.

Datorita Andreei am aflat de promotia care urma sa se desfasoare cu ocazia deschiderii magazinului din Mall Baneasa. Asa ca, n-am stat prea mult pe ganduri si am pornit cu Andreea spre bijuteria magica unde... era o coada de prea multe persoane. Cu nivelul de entuziasm ridicat, am asteptat in jur de doua ore pana cand am putut spune ce doresc si inca vreo ora pana cand am putut iesi din noul magazin, dar totul a meritat. Bratara e acum un minunat model clasic Pandora de 18 cm, iar povestii i-am adaugat un clips ce are pe o fata Soarele, iar pe cealalta o semiluna si o stea, pentru a-mi aminti ca stelele implinesc dorinte, ca soarele rasare indiferent de cat de neagra a fost noaptea si ca perfectiunea sta in lucruri incomplete, imperfecte. 

Am pastrat pe ea, insa, buftnita.

Urmeaza sa completez cu alte cateva piese la care mi-a ramas gandul, pana va arata cam asa:

Pana atunci, mai avem capitole de scris.

Fiecare are cate un pitic. Al meu spune povesti. 

Love,

Lily.

Fall

da play si citeste

Si ce-i trebuie e o poveste. Cu zane, fara printese, cu dans in mijlocul bulevardului, pe linia de tramvai si cu piruete in statia de autobuz. Cu alergat pe peron si cu imbratisari la 1 decembrie 1918. Dintr-alea de nu se mai termina, din care nu vrei sa scapi, pe care ai vrea sa le iei acasa. Cu zambete si rasete ce se rostogolesc pe scarile rulante si taceri la semafor. Cu multa caldura si cu maini ce nu isi mai dau drumul. Cu discutii in miez de noapte despre de ce dor apusurile. O poveste spusa de dor si de regasire. Care incepe primavara si nu se termina, pentru ca primavara vine iar. Si iar. Si iar. Si... Iar...

Cu o luna in patrar ce vegheaza si lumineaza cerul, astfel incat sa poata fi numarate stelele de copii somnorosi, care casca in vazul lumii si se iubesc pe ascuns. "Carul mare, carul mic, steaua polara, Luceafarul - adica, Venus -, acolo cred ca e Casiopea, iar steaua aceea; nu stiu, o vezi? Da? La ea ma uit si te vad pe tine." Un covor verde de iarba si doua maini incatusate una de cealalta. Eternitate si muzica infinita. Sferele asteapta sa graviteze cineva demn de rutina in preajma lor. Copiii sunt prea deosebiti.

Adoarme. Si tot ce ar fi vrut e sa fi fost sub cerul instelat.

Dor

Contur pe linia catifelata. Caldura. 37 de grade. Plus. Minus. Putin. Obrajii inundati de teama capata nuanta bujorilor de mai. Mai! Ce luna frumosa. E cald si atunci. Contur. Cade de linia mandibulei si ajunge sa stranga clavicula proeminenta. Urmeaza linia si se opreste in mijlocul pieptului. Si acolo parca infloreste ceva. O inima? Nu. E ceva mai mult. Sa fie ....? Nu, nu. Presiunea pe osul acela se mareste. Sunt doua maini ce ii simt forma. Una prin cealalta. Dupa o secunda mana lui uita ce voia sa gaseasca si incepe sa cerceteze o alta mana. Caldura si acolo. Acelasi tip de caldura. Al ei. Caldura inghetata spre varfurile degetelor. Prinde in ambele maini palma ei stanga. Raman asa. El, privind valsul mainilor. Ea, privind furtuna din ochii lui. 

Nu stiu cine ti-a dat voie sa pasesti cu bocancii in viata mea, dar pe viitor sa bati la usa.

As merge cu tine pana la sfarsitul lumii. Nu in timp, ci spatiu. Vreau sa imi gasesti finisterra. Vreau sa ma duci acolo si sa-mi spui "pana aici e pamant, dincolo e nimic". Si-as vrea sa sarim in gol. Fara sa stim daca ne asteapta o plasa de siguranta. Pentru ca asa am sarit eu, iar tu inca astepti.

Prioritati

Un mecanism, un declic, o liniste, o izbitura. S-a deschis. Usa se inchide apoi si geanta cade cu un zgomot infundat pe gresia neagra. Trage de fular ca si cum s-ar fi razgandit si ar refuza streangul. Arunca manusile langa geanta si cauta un loc liber pe lada cuierului in timp ce incearca sa se elibereze din imbratisarea paltonului. Negru. Palton, manusi, geanta. Gresie. Cuier. Si cerneala din stilou e neagra in ultima vreme.

Isi trage sufletul.

 Ce expresie ciudata! Sa iti tragi sufletul. De parca ai incerca sa il repui pe picioare. Ale cui, oare? 

O secunda mai tarziu se indreapta spre camera din capatul holului. Acum cateva luni pe acolo cadeau dantele, acum strange cat mai aproape de piept puloverul tricotat. Se sufoca, dar vrea caldura. Alt mecanism, o apasare, o alta usa face acelasi dans. Deschis. Inchis. Si caldura o izbeste. 

Stii ca acum trebuia sa scriu altceva? Pagina aceea este, insa, cu mult mai amenintatoare decat fisa asta de spovedanie on-line. 

Noiembrie.

Cand masina merge prea repede (din cauza ta, nu o da la intors!), poti pune frana. Daca ti se pare ca mergi mult prea incet, poti accelera. Ce faci insa cand nu poti accelera si nici pune frana? Cand pedalele au disparut si ai ramas cu ideea de ambreiaj si conceptul de viteze? Schimbi macazul? Ah, nu... Asta era la tramvai. Poti oricand incerca chestia aia care merge mereu cu routerul pentru wi-fi, aia cu "scoate-l din priza si apoi aprinde-l iar". Da un reset sufletului. Ia, vezi, se sterg amintirile neplacute? 

In fine. Ce ti-e si cu "in fine"? Ma rog, hai sa ne rugam sa nu le mai lasam pe toate pe ultima suta de metri. Pe suta aia in care se inghesuie toti, numai Caragiale nu. Suta aia ca un ring de box sau de dans, in care se desfasoara un tango perfect desincronizat: tu, alergat de toate lucrurile pe care le-ai tot amanat. Te-au prins din urma. Ce sa-ti fac daca n-ai apasat pe acceleratie cand ai avut drum lin. 

Draga de tine. Esti iar in asentiment cu vremea? Ploua si la tine-n ganduri? E pustiu si la tine-n inima? Hai, nu exagera. Cum sa fie pustiu?! Ai niste artere, iar camarutele alea patru functioneaza perfect. Degeaba ii reprosezi ca s-a frant, cand ea inca bate. Si tu inca mergi. Ca nu iti place drumul, e alta problema. Poti oricand sa traversezi. 

Daca vreodata astepti coerenta, n-ai s-o gasesti aici.

Viseaza

Dorm si apari pana si acolo! In taramul de care eu nu ma mai pot ocupa la fel ca de viata constienta apari si te simti ca la tine acasa. Nu-ti ajunge ca ai pus stapanire pe fiecare gand treaz? Nu, de aseara esti si in gandurile negandite inca. Te simt si acolo. Esti la fel de cald cum erai inante sa nu mai... Mai esti sau doar existi in soapte gandite in miez de noapte?

Astept-ce.. ?!

In viata, din cand in cand, suntem prosti. Rau de tot. Ne-mbarliga niste chestii abstracte si fatarnice, cu valoare de sperante, pe care gura lumii le numeste asteptari. Care ar fi problema si cu astea? Pai, e destul de evident. Luam contact, ne formam o impresie, presupunem si apoi, tadam!, avem, da, da, zici bine, asteptari; sursa de dezamagire continua. Ne inchipuim cate in luna si-n stele, ca toate-s roz si ca bomboanele alea cu multa ciocolata nu ingrasa, ca albastrul cerului e doar pentru noi si ca promisiunile se indeplinesc. Apoi, cerul ala albastru iti cade in cap. In crestetul capului, mai exact, si apasa cu o forta echivalenta dorintei tale de a disparea intr-un alt peisaj. Cade cand e liniste, ca sa-l auzi. Cade cand ai uitat cum doare, ca sa iti amintesti. Cade cand adormi, ca sa te trezesti. Si mai cade cand, deja fragile, mainile tale nu-l mai pot tine. Si te gandesti ca ai crezut, candva, cuvintele alea si ca, prosteste sau doar din prea multa naivitate, ai luat de buna promisiunea. Si inveti, pe moment, ca lucrusoarele astea nu-s sanatoase. Pacat ca ai invatat dupa examen si o sa uiti pana la urmatoarea sesiune.

  

Fill in.

Nu pot sa spun foarte sigura ca imi este indiferenta situatia asta. Nici ca nu imi e. Nu stiu.

Nu cred ca am stiut vreodata. Nu cred ca am simtit vreodata. Cred ca simt ce mi se spune ca trebuie sa simt, ca se asteapta de la mine sa simt. Asa ca ma trezesc in mijlocul unor situatii pe care nu le-am creat, pe care nu mi le-am dorit, care ma bulverseaza si debusoleaza, doar pentru ca nu am stiut de la bun inceput in ce intru. Asa incepe ceva si, pe parcurs aud o sugestie, doua, noua, iar mintea mea, si asa mult prea preocupata, incepe sa creeze scenarii din ce in ce mai putin probabile, dar pe care, ha!, eu incep sa le cred. Dezamagitor, as spune, pentru ca numai eu le cred, iar tot eu sunt cea care isi ia palme de la destin cand lucrurile nu merg asa cum mi-am inchipuit eu. Evident ca nu ar merge! Nu ala era drumul pe care erau de la bun inceput! 

Trebuie sa incetez cu reveria asta fara vreun scop palpabil. 

Nu e ca si cum ce mi-am inchipuit eu chiar o sa se implineasca. Se implinesc doar lucrurile menite sa se intample, doar dorintele puse din vanitatea de a-i multumi pe ceilalti.

Of, domnisoara, n-ati inteles pana acum ca nu indeplinim dorinte la cerere daca beneficiarul sunteti dumneavoastra? Pentru restul, completati formularul...

My september

E toamna si bate vantul.

Pasii usori abia ating dalele de ciment pe care ajung ghetele ei si bocancii lui. Contrastul dintre frigul de afara si caldura din sufletele lor e izbitor. 

O soapta ar fi vrut sa evadeze, dar e oprita la timp. Nu suficient de repede insa ca el sa nu-si dea seama, asa ca intrebarea fireasca apare.

- Ce-i?

- Nimic. Ma gandeam. Nimic.

Banuia ce voia sa spuna. Stia, de fapt, fiecare gand ce trecea prin capsorul acela plin de vise.

O frunza cade. Opreste timpul. 

Mersul se opreste si el. El se uita in urma si-i intalneste privirea pierduta. Se intoarce, mentinand contactul vizual, dar prudent. Nu e indicat sa faci miscari bruste in preajma ei si o stie prea bine. Ii prinde incheietura dreapta in palma lui si cu bratul stang ii inconjoara talia. El e Linistea, el e Calmul. El e Septembrie si de fiecare data cand ajunge aduce ploaia si i-o presara peste gene. 

I-ai lipsit, Septembrie.

Acum, stai. Tine-o strans.

Agende

Si-ai putea asa usor sa ii furi mintile, sa o faci sa uite de ea, de lume si de responsabilitatile alea ce vor sa evadeze dintre paginile agendei. Stii cate agende are si cunosti continutul fiecareia dintre ele. In prima a copilarit, in a doua a crescut si, odata cu a treia, te-a cunoscut pe tine. Fiecare are cate un plan pe prima pagina si fiecare vrea sa arate cat de organizata e poseseoarea. Dar numai tu stii ca atunci cand ajunge acasa arunca esarfa visinie pe sau langa fotoliul de langa usa sufrageriei, ca se descalta din mers de tenisii din aceeasi gama cromatica si ii lasa in mijlocul holului, pe faianta neagra, ca geanta sfarseste pe dupa chitara si ca aerul trece pe langa ea cu grija, ca nu cumva sa deranjeze dantela bluzei ce urca de pe solduri, pe brate si piept, pe umeri si apoi cade si ea mereu langa cosul de rufe. Da. E genul de persoana care amesteca tablouri si care rupe conventiile. Nu prea mult totusi. Ce-o sa spuna lumea? 

Si cum spuneam. Ai putea sa ii furi inima si mintea, ai putea sa ii faci cadou un stol de sentimente si o luna de insomnii. Ai toate instrumentele. Dar bine faci ca nu o faci, pentru ca daca ai face-o, ea ti-ar spune ca n-ar trebui sa o faci. Ne-am inteles? Ti-o spun prieteneste. Mbine, mai mult pentru ea. Tie o sa iti treaca repede, ei nu asa de... Iti aduci aminte de agendele alea multe? In unele dintre ele, daca ai rabdare sa rasfoiesti fiecare pagina, vei gasi franturi din gandurile ei. Chestii pe care nu le spune, dar pe care le gandeste. Chestii care sunt prea infricosatoare pentru a primi forma unui fonem, apoi morfem, apoi structura sintactica si de secventa. Asa ca devin slove, devin secvente de text. Nu par la fel de amenintatoare ca suratele auditive. 

Asadar, stimabile Fat-Frumos, las-o in pace o perioada. Las-o sa gandeasca si, cand vei vedea ca si a treia agenda s-a umplut, uita-te in ochii ei si asteapta sa iti spuna daca ...

Tact...

Hai să ne jucăm de-a cuvintele frumoase. 

Hai să inventăm povești și să mințim că iubim. 

Hai să dormim și să lăsăm cuvintele să doarmă și ele. 

Cum? 

Simplu. 

Priviri ce se întâlnesc și pupile ce se dilată, apoi aer ce se simte din ce în ce mai greu. Gânduri ce devin din ce în ce mai încețoșate și întrebări ce rămân fără răspuns într-un decor ce își pierde strălucirea și viața cu fiecare secundă și fiecare fir de nisip ce se scurge din clepsidra lipită de masa de granit. Sunetul pașilor pe asfaltul din piața centrală e amuțit de zarva orașului și de urletul din spatele zâmbetelor. Suflete tomnatice, acoperite de ploi, cu părul despletit și răvășit de teama vântului grăbit spre est. Roșu. Un semafor ce vrea și el să adoarmă, dar nu e lăsat de viața orașului pe care o întrețin sutele de medici specializați în recondiționări. Acolo, lângă semafor, e atemporalitatea: în roșul becului și-n negrul pupilelor dilatate ce se privesc pe sub genele lungi și vegheate de culoarea irisului. 

Verde. Și viața continuă. 

Cuvintele sunt atât de frumoase când amuțesc.

Dealer

asta ca tot spuneam.

Sevraj

DEPENDÉNȚĂ, dependențe, s. f. 1. Situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere. ♦ (Jur.) Subordonare economică, politică etc. a unei țări, a unui teritoriu față de o putere străină, prin limitarea libertății naționale, a dreptului suveran de a hotărî asupra dezvoltării sale. 2. (Mat.) Relația dintre diferitele valori ale unei variabile cărora le corespund valori ale altei variabile. 3. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de inițiativă, prin atașament total față de unele persoane. 4. Stare patologică datorată obișnuinței de a consuma alcool, stupefiante, medicamente. – Din fr. dépendance.

Dintre toate sensurile oferite de dictionarul limbii romane pentru acest cuvant, mie trebuia sa mi se aplice al treilea! 

Pe langa faptul ca e evident ca sufar de o tulburare psihica (asta se vede foarte usor in momentul in care vorbesc cu obiectele si cer scuze manechinelor din magazine daca dau peste ele), se pare ca nici initiativa n-am. Mbine, n-am, asa-i. 

Ok. Sa o luam de la inceput.

Am una bucata problema. O fi sau nu tulburare psihica, nu stiu. Cert e ca exista. 

Ma ... obisnuiesc cu oamenii. Cu unii dintre ei, sa nu generalizam. Mi se pare deja normal sa-i am in preajma, sa fie acolo, sa spuna ceva cand eu nu stiu ce sa spun si ma cuprinde cea  mai tampita senzatie de anxietate cand nu dau semne de viata. Incepe sa se instaleze paranoia, am impresia ca eu am facut ceva gresit, iar tacerea lor e din vina mea. Am nevoie de ei ca de aer si cred ca as injumatati bucuroasa portia de oxigen dintr-o zi, doar sa nu pierd contactul cu cineva care chiar inseamna ceva. De la o vreme conversatiile au devenit mai periculoase decat cocaina, iar vorbele frumoase mai cautate decat heroina. Sunt sigura ca o pastila de ecstasy n-ar putea produce senzatiile pe care le produc unele cuvinte. 

Asa ca astept, cuminte, doza.

corporatristă