Invidie...?

I know you're no good, but you're stuck in my brain...

Uneori ma supar pe mine pentru lipsa mea de hotarare. Mereu am fost invidioasa pe persoanele care stiu ce vor. Nu in sensul rau al cuvantului. Mbine, hai sa spunem ca am considerat ca persoanele acelea stiu cum sa-si conduca viata, iar faptul ca mie imi ia jumatate de an sa ma decid in legatura cu o tunsoare, sa zicem, ma exaspereaza. Apreciez tare mult un om care stie ce vrea, care spune exact ceea ce gandeste, care nu sta sa despice firul in patru doar pentru a gasi contraargumente, pentru a se convinge pe sine ca ii e mai bine fara un anumit lucru, fara o anumita persoana.

Si mai sunt invidioasa pe cei care sunt atat de impacati cu sine. Cred ca asta merge mana in mana cu abilitatea de a lua decizii. Sa poti sa spui "Imi place de mine" mi se pare mare lucru. Sa fii sigur, sa nu ai mereu un sentiment de incertitudine, sa nu-ti fie frica, sa nu ai senzatia aia nenorocita de anxietate, sa nu te sperie orice briza, sa nu te ingrozeasca orice lucru. Asta cred ca e una dintre cele mai mari calitati. 

Imi ia ani sa ma hotarasc sa fac ceva. Nu sunt in stare sa spun ce vreau si daca stiu (printr-o minune) ce vreau, ma incapatanez sa ma conving ca nu-mi trebuie, ca nu e pentru mine.

Cum? Cum sa faci asa ceva? Cat de mare sa fie dorinta de autodistrugere ca sa fii in stare sa te sabotezi in halul asta? Daca gaseste cineva raspunsurile la intrebarile astea, sa ma anunte...

In alta ordine de idei, oricat de dark and twisty as putea parea, chiar mi-e mai bine; mult mai bine. Nu mi-a fost atat de bine de mult timp, spiritual vorbind. Practic, am o groaza de lucruri pe cap si nu stiu cum o sa termin tot ce am de facut. 

O perfuzie cu Red Bull si cafea, va rog! 

And, yes. You're still stuck in my brain. Day, night, doesn't matter. You're there.