Nu regret. Ramai cu vorbele. Eu imi iau sufletul si plec.

Am gresit. O sa recunosc, pentru ca nu mai vad rostul sa nu. M-am inselat profund in privinta ta si, da, aveai dreptate. Mi-e rusine de ce m-am transformat din cauza ta. Nu, nu din cauza ta. Tu nu m-ai facut in niciun fel. Eu am decis sa schimb si am gresit. Acum vad. Vad ca n-ai meritat.

N-ai meritat nici macar una din toate lacrimile alea ce au curs pentru tine, nu pentru cei care le meritau. N-ai meritat nici unul dintre gandurile care s-au nascut pentru tine. N-ai meritat nici unul dintre cuvintele pe care ti le-am scris atat de mult timp. N-ai meritat nici excursia gratuita prin mintea si sufletul meu. N-ai meritat niciodata nimic din ce ti-am dat. Material nu ti-am oferit. Nu aveam de gand. Emotional, insa, mi-ai luat prima data. Ti s-or fi parut penibile cuvintele, ti s-or fi parut jalnice gandurile. Escroc sentimental e mult spus. Stii sa vorbesti, stii sa capeti increderea oamenilor. Si nu o meriti.

Ramai in lumea ta. Mie nu imi place in ea.

Si-ti mai dau dreptate, acum, pe final. E cum ai spus. N-ai fi stiut ce sa-mi oferi pentru ca nu ai ce imi trebuie mie. Curajul nu e pentru tine. Sarcasmul, insa.. ha.

Fall

da play si citeste

Si ce-i trebuie e o poveste. Cu zane, fara printese, cu dans in mijlocul bulevardului, pe linia de tramvai si cu piruete in statia de autobuz. Cu alergat pe peron si cu imbratisari la 1 decembrie 1918. Dintr-alea de nu se mai termina, din care nu vrei sa scapi, pe care ai vrea sa le iei acasa. Cu zambete si rasete ce se rostogolesc pe scarile rulante si taceri la semafor. Cu multa caldura si cu maini ce nu isi mai dau drumul. Cu discutii in miez de noapte despre de ce dor apusurile. O poveste spusa de dor si de regasire. Care incepe primavara si nu se termina, pentru ca primavara vine iar. Si iar. Si iar. Si... Iar...

Cu o luna in patrar ce vegheaza si lumineaza cerul, astfel incat sa poata fi numarate stelele de copii somnorosi, care casca in vazul lumii si se iubesc pe ascuns. "Carul mare, carul mic, steaua polara, Luceafarul - adica, Venus -, acolo cred ca e Casiopea, iar steaua aceea; nu stiu, o vezi? Da? La ea ma uit si te vad pe tine." Un covor verde de iarba si doua maini incatusate una de cealalta. Eternitate si muzica infinita. Sferele asteapta sa graviteze cineva demn de rutina in preajma lor. Copiii sunt prea deosebiti.

Adoarme. Si tot ce ar fi vrut e sa fi fost sub cerul instelat.

Dor

Contur pe linia catifelata. Caldura. 37 de grade. Plus. Minus. Putin. Obrajii inundati de teama capata nuanta bujorilor de mai. Mai! Ce luna frumosa. E cald si atunci. Contur. Cade de linia mandibulei si ajunge sa stranga clavicula proeminenta. Urmeaza linia si se opreste in mijlocul pieptului. Si acolo parca infloreste ceva. O inima? Nu. E ceva mai mult. Sa fie ....? Nu, nu. Presiunea pe osul acela se mareste. Sunt doua maini ce ii simt forma. Una prin cealalta. Dupa o secunda mana lui uita ce voia sa gaseasca si incepe sa cerceteze o alta mana. Caldura si acolo. Acelasi tip de caldura. Al ei. Caldura inghetata spre varfurile degetelor. Prinde in ambele maini palma ei stanga. Raman asa. El, privind valsul mainilor. Ea, privind furtuna din ochii lui. 

Nu stiu cine ti-a dat voie sa pasesti cu bocancii in viata mea, dar pe viitor sa bati la usa.

As merge cu tine pana la sfarsitul lumii. Nu in timp, ci spatiu. Vreau sa imi gasesti finisterra. Vreau sa ma duci acolo si sa-mi spui "pana aici e pamant, dincolo e nimic". Si-as vrea sa sarim in gol. Fara sa stim daca ne asteapta o plasa de siguranta. Pentru ca asa am sarit eu, iar tu inca astepti.

Prioritati

Un mecanism, un declic, o liniste, o izbitura. S-a deschis. Usa se inchide apoi si geanta cade cu un zgomot infundat pe gresia neagra. Trage de fular ca si cum s-ar fi razgandit si ar refuza streangul. Arunca manusile langa geanta si cauta un loc liber pe lada cuierului in timp ce incearca sa se elibereze din imbratisarea paltonului. Negru. Palton, manusi, geanta. Gresie. Cuier. Si cerneala din stilou e neagra in ultima vreme.

Isi trage sufletul.

 Ce expresie ciudata! Sa iti tragi sufletul. De parca ai incerca sa il repui pe picioare. Ale cui, oare? 

O secunda mai tarziu se indreapta spre camera din capatul holului. Acum cateva luni pe acolo cadeau dantele, acum strange cat mai aproape de piept puloverul tricotat. Se sufoca, dar vrea caldura. Alt mecanism, o apasare, o alta usa face acelasi dans. Deschis. Inchis. Si caldura o izbeste. 

Stii ca acum trebuia sa scriu altceva? Pagina aceea este, insa, cu mult mai amenintatoare decat fisa asta de spovedanie on-line. 

Noiembrie.

Cand masina merge prea repede (din cauza ta, nu o da la intors!), poti pune frana. Daca ti se pare ca mergi mult prea incet, poti accelera. Ce faci insa cand nu poti accelera si nici pune frana? Cand pedalele au disparut si ai ramas cu ideea de ambreiaj si conceptul de viteze? Schimbi macazul? Ah, nu... Asta era la tramvai. Poti oricand incerca chestia aia care merge mereu cu routerul pentru wi-fi, aia cu "scoate-l din priza si apoi aprinde-l iar". Da un reset sufletului. Ia, vezi, se sterg amintirile neplacute? 

In fine. Ce ti-e si cu "in fine"? Ma rog, hai sa ne rugam sa nu le mai lasam pe toate pe ultima suta de metri. Pe suta aia in care se inghesuie toti, numai Caragiale nu. Suta aia ca un ring de box sau de dans, in care se desfasoara un tango perfect desincronizat: tu, alergat de toate lucrurile pe care le-ai tot amanat. Te-au prins din urma. Ce sa-ti fac daca n-ai apasat pe acceleratie cand ai avut drum lin. 

Draga de tine. Esti iar in asentiment cu vremea? Ploua si la tine-n ganduri? E pustiu si la tine-n inima? Hai, nu exagera. Cum sa fie pustiu?! Ai niste artere, iar camarutele alea patru functioneaza perfect. Degeaba ii reprosezi ca s-a frant, cand ea inca bate. Si tu inca mergi. Ca nu iti place drumul, e alta problema. Poti oricand sa traversezi. 

Daca vreodata astepti coerenta, n-ai s-o gasesti aici.

Viseaza

Dorm si apari pana si acolo! In taramul de care eu nu ma mai pot ocupa la fel ca de viata constienta apari si te simti ca la tine acasa. Nu-ti ajunge ca ai pus stapanire pe fiecare gand treaz? Nu, de aseara esti si in gandurile negandite inca. Te simt si acolo. Esti la fel de cald cum erai inante sa nu mai... Mai esti sau doar existi in soapte gandite in miez de noapte?

Astept-ce.. ?!

In viata, din cand in cand, suntem prosti. Rau de tot. Ne-mbarliga niste chestii abstracte si fatarnice, cu valoare de sperante, pe care gura lumii le numeste asteptari. Care ar fi problema si cu astea? Pai, e destul de evident. Luam contact, ne formam o impresie, presupunem si apoi, tadam!, avem, da, da, zici bine, asteptari; sursa de dezamagire continua. Ne inchipuim cate in luna si-n stele, ca toate-s roz si ca bomboanele alea cu multa ciocolata nu ingrasa, ca albastrul cerului e doar pentru noi si ca promisiunile se indeplinesc. Apoi, cerul ala albastru iti cade in cap. In crestetul capului, mai exact, si apasa cu o forta echivalenta dorintei tale de a disparea intr-un alt peisaj. Cade cand e liniste, ca sa-l auzi. Cade cand ai uitat cum doare, ca sa iti amintesti. Cade cand adormi, ca sa te trezesti. Si mai cade cand, deja fragile, mainile tale nu-l mai pot tine. Si te gandesti ca ai crezut, candva, cuvintele alea si ca, prosteste sau doar din prea multa naivitate, ai luat de buna promisiunea. Si inveti, pe moment, ca lucrusoarele astea nu-s sanatoase. Pacat ca ai invatat dupa examen si o sa uiti pana la urmatoarea sesiune.

  

Fill in.

Nu pot sa spun foarte sigura ca imi este indiferenta situatia asta. Nici ca nu imi e. Nu stiu.

Nu cred ca am stiut vreodata. Nu cred ca am simtit vreodata. Cred ca simt ce mi se spune ca trebuie sa simt, ca se asteapta de la mine sa simt. Asa ca ma trezesc in mijlocul unor situatii pe care nu le-am creat, pe care nu mi le-am dorit, care ma bulverseaza si debusoleaza, doar pentru ca nu am stiut de la bun inceput in ce intru. Asa incepe ceva si, pe parcurs aud o sugestie, doua, noua, iar mintea mea, si asa mult prea preocupata, incepe sa creeze scenarii din ce in ce mai putin probabile, dar pe care, ha!, eu incep sa le cred. Dezamagitor, as spune, pentru ca numai eu le cred, iar tot eu sunt cea care isi ia palme de la destin cand lucrurile nu merg asa cum mi-am inchipuit eu. Evident ca nu ar merge! Nu ala era drumul pe care erau de la bun inceput! 

Trebuie sa incetez cu reveria asta fara vreun scop palpabil. 

Nu e ca si cum ce mi-am inchipuit eu chiar o sa se implineasca. Se implinesc doar lucrurile menite sa se intample, doar dorintele puse din vanitatea de a-i multumi pe ceilalti.

Of, domnisoara, n-ati inteles pana acum ca nu indeplinim dorinte la cerere daca beneficiarul sunteti dumneavoastra? Pentru restul, completati formularul...

My september

E toamna si bate vantul.

Pasii usori abia ating dalele de ciment pe care ajung ghetele ei si bocancii lui. Contrastul dintre frigul de afara si caldura din sufletele lor e izbitor. 

O soapta ar fi vrut sa evadeze, dar e oprita la timp. Nu suficient de repede insa ca el sa nu-si dea seama, asa ca intrebarea fireasca apare.

- Ce-i?

- Nimic. Ma gandeam. Nimic.

Banuia ce voia sa spuna. Stia, de fapt, fiecare gand ce trecea prin capsorul acela plin de vise.

O frunza cade. Opreste timpul. 

Mersul se opreste si el. El se uita in urma si-i intalneste privirea pierduta. Se intoarce, mentinand contactul vizual, dar prudent. Nu e indicat sa faci miscari bruste in preajma ei si o stie prea bine. Ii prinde incheietura dreapta in palma lui si cu bratul stang ii inconjoara talia. El e Linistea, el e Calmul. El e Septembrie si de fiecare data cand ajunge aduce ploaia si i-o presara peste gene. 

I-ai lipsit, Septembrie.

Acum, stai. Tine-o strans.

Agende

Si-ai putea asa usor sa ii furi mintile, sa o faci sa uite de ea, de lume si de responsabilitatile alea ce vor sa evadeze dintre paginile agendei. Stii cate agende are si cunosti continutul fiecareia dintre ele. In prima a copilarit, in a doua a crescut si, odata cu a treia, te-a cunoscut pe tine. Fiecare are cate un plan pe prima pagina si fiecare vrea sa arate cat de organizata e poseseoarea. Dar numai tu stii ca atunci cand ajunge acasa arunca esarfa visinie pe sau langa fotoliul de langa usa sufrageriei, ca se descalta din mers de tenisii din aceeasi gama cromatica si ii lasa in mijlocul holului, pe faianta neagra, ca geanta sfarseste pe dupa chitara si ca aerul trece pe langa ea cu grija, ca nu cumva sa deranjeze dantela bluzei ce urca de pe solduri, pe brate si piept, pe umeri si apoi cade si ea mereu langa cosul de rufe. Da. E genul de persoana care amesteca tablouri si care rupe conventiile. Nu prea mult totusi. Ce-o sa spuna lumea? 

Si cum spuneam. Ai putea sa ii furi inima si mintea, ai putea sa ii faci cadou un stol de sentimente si o luna de insomnii. Ai toate instrumentele. Dar bine faci ca nu o faci, pentru ca daca ai face-o, ea ti-ar spune ca n-ar trebui sa o faci. Ne-am inteles? Ti-o spun prieteneste. Mbine, mai mult pentru ea. Tie o sa iti treaca repede, ei nu asa de... Iti aduci aminte de agendele alea multe? In unele dintre ele, daca ai rabdare sa rasfoiesti fiecare pagina, vei gasi franturi din gandurile ei. Chestii pe care nu le spune, dar pe care le gandeste. Chestii care sunt prea infricosatoare pentru a primi forma unui fonem, apoi morfem, apoi structura sintactica si de secventa. Asa ca devin slove, devin secvente de text. Nu par la fel de amenintatoare ca suratele auditive. 

Asadar, stimabile Fat-Frumos, las-o in pace o perioada. Las-o sa gandeasca si, cand vei vedea ca si a treia agenda s-a umplut, uita-te in ochii ei si asteapta sa iti spuna daca ...

Tact...

Hai să ne jucăm de-a cuvintele frumoase. 

Hai să inventăm povești și să mințim că iubim. 

Hai să dormim și să lăsăm cuvintele să doarmă și ele. 

Cum? 

Simplu. 

Priviri ce se întâlnesc și pupile ce se dilată, apoi aer ce se simte din ce în ce mai greu. Gânduri ce devin din ce în ce mai încețoșate și întrebări ce rămân fără răspuns într-un decor ce își pierde strălucirea și viața cu fiecare secundă și fiecare fir de nisip ce se scurge din clepsidra lipită de masa de granit. Sunetul pașilor pe asfaltul din piața centrală e amuțit de zarva orașului și de urletul din spatele zâmbetelor. Suflete tomnatice, acoperite de ploi, cu părul despletit și răvășit de teama vântului grăbit spre est. Roșu. Un semafor ce vrea și el să adoarmă, dar nu e lăsat de viața orașului pe care o întrețin sutele de medici specializați în recondiționări. Acolo, lângă semafor, e atemporalitatea: în roșul becului și-n negrul pupilelor dilatate ce se privesc pe sub genele lungi și vegheate de culoarea irisului. 

Verde. Și viața continuă. 

Cuvintele sunt atât de frumoase când amuțesc.

Sevraj

DEPENDÉNȚĂ, dependențe, s. f. 1. Situația de a fi dependent; stare de subordonare, de supunere. ♦ (Jur.) Subordonare economică, politică etc. a unei țări, a unui teritoriu față de o putere străină, prin limitarea libertății naționale, a dreptului suveran de a hotărî asupra dezvoltării sale. 2. (Mat.) Relația dintre diferitele valori ale unei variabile cărora le corespund valori ale altei variabile. 3. Tulburare psihică manifestată prin lipsă de inițiativă, prin atașament total față de unele persoane. 4. Stare patologică datorată obișnuinței de a consuma alcool, stupefiante, medicamente. – Din fr. dépendance.

Dintre toate sensurile oferite de dictionarul limbii romane pentru acest cuvant, mie trebuia sa mi se aplice al treilea! 

Pe langa faptul ca e evident ca sufar de o tulburare psihica (asta se vede foarte usor in momentul in care vorbesc cu obiectele si cer scuze manechinelor din magazine daca dau peste ele), se pare ca nici initiativa n-am. Mbine, n-am, asa-i. 

Ok. Sa o luam de la inceput.

Am una bucata problema. O fi sau nu tulburare psihica, nu stiu. Cert e ca exista. 

Ma ... obisnuiesc cu oamenii. Cu unii dintre ei, sa nu generalizam. Mi se pare deja normal sa-i am in preajma, sa fie acolo, sa spuna ceva cand eu nu stiu ce sa spun si ma cuprinde cea  mai tampita senzatie de anxietate cand nu dau semne de viata. Incepe sa se instaleze paranoia, am impresia ca eu am facut ceva gresit, iar tacerea lor e din vina mea. Am nevoie de ei ca de aer si cred ca as injumatati bucuroasa portia de oxigen dintr-o zi, doar sa nu pierd contactul cu cineva care chiar inseamna ceva. De la o vreme conversatiile au devenit mai periculoase decat cocaina, iar vorbele frumoase mai cautate decat heroina. Sunt sigura ca o pastila de ecstasy n-ar putea produce senzatiile pe care le produc unele cuvinte. 

Asa ca astept, cuminte, doza.

corporatristă

Imprecatie. Un monolog.

-La dracu! Da! La el sa te duci si sa ma lasi pe mine in pace. Nu cunosti drumul? Las` ca te descurci tu. O iei usor pe langa cadavrul dragostei pe care mi-o jurai in noptile cu Luceferi si apoi, cand vei vedea in zare cum se stinge focul din sufletul meu, atunci vei sti ca trebuie sa o cotesti pe aleea cu iluzii zdrobite. Apoi, de acolo sa stii ca e mai usor daca tai drumul prin gradina din care furai trandafirii pe care mi-i aduceai mereu. Sa nu te feresti. N-au cum sa iti faca mai mult rau decat mi-au facut mie. Sa calci pe orice petala ar fi cazut. E moarta. Ea si orice am trait noi. Cand iesi din gradina, sa ai grija cand traversezi intersectia. Sa nu te uiti in dreapta. De acolo nu mai vine nimic. Acolo o sa stau eu. Sa fiu sigura ca ajungi fix la dracu`. Sa mergi tot inainte si atunci cand vei vedea portile alea frumoase sa nu uiti ca inainte de a-i spune ca nu-i vrei decat binele, trebuie sa iti schimbi privirea. Sa para ca vezi si ultima sclipire a duhului pe care l-a avut candva. Ti-ai notat? Stai fara grija. Ajungi tu.

Ia

Folcloru-i oxigen pentru un popor astmatic.

Palatul Sutu

Mereu m-au atras orasele. Mult mai mult decat orice peisaj din natura. Natura urbana. Asta ma fascineaza pe mine. Cum pe unii ii vrajeste frumusetea unui copac care a rezistat singur, pe creasta cheala a unui munte, asa ma hipnotizeaza pe mine o cladire care infrunta timpul si isi pastreaza liniile gandite de arhitect. 

Acum cateva zile am intors privirea spre cladirea care mi-a fost "vecina" timp de trei ani. Palatul Sutu, aflat vis-a-vis de Universitate, gazduieste Muzeul orasului Bucuresti si, de afara, te-ai astepta ca la una dintre ferestre sa apara sotia postelnicului care a comandat construirea frumoasei case.

Pana acum am analizat-o de pe trotuarul din fata ei, insa zilele acestea planuiesc sa ii fac o vizita oglinzii imense ce se afla inauntru. Nu ne-am mai vazut de cativa ani si parca mi-e dor...

Litere, viata de dupa?

Dupa trei ani de cursuri, multe bibliografii, multe cafele si multe pagini scrise (cred ca am depasit limita folosirii lui "mult", dar incerc sa subliniez ceva!) s-a terminat. Cum ce? Ea. Facultatea. Sunt, oficial, absolventa. Suna nefiresc, asa-i? Si cum studentul - sau absolventul. dupa caz - de la Litere nu poate respira corect fara o carte in imediata-i proximitate, am aruncat o privire pe elefant.ro, am scotocit bine-bine si am gasit cate ceva care mi-a facut cu ochiul. Ce anume? Avem mai jos minunea:

Incepem cu Gabriel Garcia Marquez si a sa Dragoste in vremea holerei. O vanam de ceva timp si cum elefantul a hotarat sa ofere un voucher, am decis ca acum e timpul, cadou de absolvire. Marquez imi place, mai ales in proza scurta. Sunt sigura ca nu ma va dezamagi nici in romanul acesta care se prefigureaza a fi tare interesant. (Nu m-a dezamagit in Un veac de singuratate, sunt sigura ca isi va mentine standardele).

A doua achizitie este Pata violeta a lui Dan Miron. Recunosc, randurile din descrierea cartii si citirea rapida a primei pagini m-au convins sa o cumpar intr-o clipita. Bloguri si literatura? Uhm, that's me! Numai sa termin Inferno si ea e urmatoarea pe lista. 

Cea de-a treia achizitie care ma astepta cuminte in libraria celor de la Litera (acolo isi aduce elefantul comenzile daca esti ca mine si preferi sa ajungi, totusi, intr-o librarie pentru a pleca cu niste carti in geanta) este Parfumul, scrisa de Patrick Suskind. Ceva crima, mister si o coperta frumoasa.

Ultima cartulie este un soi de antologie, Classic Victorian & Edwardian Ghost Stories. Trebuie sa explic. Eu am niscaiva pasiuni. Se pare ca acest volumas le combina: lectura, epoca victoriana si misterul. O gasiti la Antic Exlibris si nu-i scumpa deloc. 

Cu ele si cu restul cartilor, inca necitite (licenta si-a spus cuvantul) o sa am o vara destul de ocupata din punct de vedere literar. Promit recenzii cat de curand. Prima va fi pentru cartea ce imi umple timpul si mainile acum, Inferno.

Pana la urmatoarea citire, numai zile senine. 

R.

Amintiri despre aduceri aminte

Doru Pop, O telenovelă socialistă, Cartea Românească, Bucureşti, 2013, 238 p.

Amintirile sunt cicatrici pe care ni le lasă timpul.

            Te-ai născut în plină democraţie? Mai gândeşte-te puţin. E aproape imposibil ca ţie să nu ţi se fi adus la cunoştinţă, cândva, aşa, în treacăt, în preajma Crăciunului, de un părinte grijuliu, că „pe vremea lui” portocalele nu se găseau uşor. Cu siguranţă ţi-ai format deja o imagine asemănătoare unui mit despre perioada în care cei „mari” au copilărit, s-au dezvoltat, o imagine ce deseori se compune din închipuirea unor cozi interminabile, proteste ascunse şi defilări pentru asigurarea progresului şi înfloririi patriei, toate acestea narate de o voce uşor graseiată. Însă, cât de multe ştim noi de fapt? Cunoaştem frânturi de viaţă, ni s-au mărturisit frânturi de gânduri. De-am putea afla povestea cuiva care a copilărit atunci, de-am putea să-i citim jurnalul, să-i memorăm trăirile, să-i cunoaştem viaţa...

            Romanul lui Doru Pop, scris la persoana întâi, este gândit ca o scrisoare a unui tată către fiul său, un soi de cronică sub forma unei epistole ce are unicul scop de a lăsa drept moştenire o dovadă palpabilă a existenţei lui, amintirea lui dincolo de gând. Scrierea este departe însă de a fi una simplă. În aceasta, Pop combină procedee la fel cum amestecă sentimente. Structura este una clară: zece capitole, care consemnează tot ce s-a petrecut în viaţa protagonistului, datate din martie 1975 până în decembrie 1975, precedate de ceea ce dă caracterul epistolar al scrierii, un text intitulat Către copilul meu. Acest prim text începe cu o formulă de adresare care îl încadrează fără mari ezitări în stilul epistolar („Dragă”) şi reprezintă exprimarea ultimei dorinţe a tatălui către fiul său. Copilului îi revenea sarcina de a publica manuscrisul primit moştenire, „aceste Amintiri din copilărie”, un soi de confesiune şi de cadou din partea tatălui ce-şi prevedea sfârşitul vieţii. Astfel, „pentru a recupera ce nu se mai poate recupera”, pentru a suplini o relaţie paternă ce lui i-a lipsit, ca o ultimă încercare de întărire a relaţiilor tată-fiu, „Doru de acum” scrie despre „Doru de atunci” şi îi încredinţează totul copilului său.

             Însemnările din jurnalul literar al lui Doru încep cu martie 1975, el motivând alegerea acestei date prin raportarea la tatăl său. Moartea tatălui a avut o influenţă extraordinar de puternică asupra tânărului, iar faptul că mama sa a ales să se recăsătorească, înlocuind astfel figura autorităţii recunoscute de copil cu o alta, considerată nelegitimă, a lăsat o amprentă evidentă asupra modului în care acesta s-a dezvoltat. Copilărind în Romania comunismului şi cunoscând libertatea din lumea oferită de bunici, Doru suferă un şoc când se vede nevoit să devină un „blocatar”. Încetul cu încetul, acesta se obişnuieşte cu viaţa din oraş, cu lipsa de intimitate din blocul în care puteai afla oricând ce se întâmplă în apartamentul vecin, se familiarizează cu mediul şi îşi depăşeşte frica faţă de tramvai. Creştem şi noi, în calitate de cititori, odată cu Doru, pe măsură ce avansăm în corpul textului. Aparenţa de jurnal a scrierii rezultată dintr-o profundă introspecţie, face actul lecturii antrenant şi prinde lectorul în vraja întoarcerii în trecut, în copilărie şi adolescenţă. Îi ştim secretele lui Doru, ştim pe cine iubeşte, ştim cine îi sunt prietenii, ştim pe cine admiră şi, mai presus de toate, cunoaştem gândurile rezultate dintr-o ură alimentată de furia cauzată de pierdea tatălui la o vârstă fragedă. Reluând, pe parcursul romanului se remarcă conflictul puternic ce-l macină pe protagonist: moartea fără motiv a tatălui, ucis din greşeală şi uzurparea, cum o concepe el, de apoi, prin apariţia unui bărbat care nu se suprapunea, pentru Doru, cu imaginea arhetipală fixată de tatăl său, ce revine obsesiv în mintea lui, deşi amintirea era deja aproape ştearsă. 

             Manuscrisul lăsat drept moşterine inventariază şi iubirile lui Doru, momentele în care el se descoperă şi începe să perceapă lumea altfel, precum şi momentele ce par a caracteriza episoadele adolescentine, nebuniile, năzbâtiile. Doru îşi fixează drept model imaginea lui John Lennon, iar referinţele culturale nu se opresc în sfera muzicală, chiar dacă acesta îşi exprimă înclinaţia către acest domeniu. Astfel, pe parcursul scrierii sunt actualizate trimiteri culturale diverse, de la programele româneşti disponibile la televizor, prima pasiune a tânărului Doru fiind pentru o actriţă, până la cele străine, occidentale, precum Dallas. Tranziţia se face însă, inevitabil, de la adolescent la adult, când fără a-l consulta, moartea mai răpeşte membri ai familiei lui, iar maturizarea nu mai are răbdare. Facultatea, armata, înfruntarea cu lumea reală îl transformă pe Doru, îl schimbă, lăsându-l astfel în urmă pe copilul fără griji, năstruşnic, adolescentul în căutarea identităţii şi pe tânărul în pragul maturizării.

            Cu toate acestea, lumea lui Doru este ţinută laolată de două figuri importante. Prima este cea a mamei, persoana care a avut un rol decisiv în formarea comportamentului acestuia. Cea de-a doua persoană, mult mai colorată şi cea care este cel mai uşor de reţinut din întreaga poveste este cea a finului Rebeleş. Ca o figură uşor paternă, fiind cel ce veghea, într-un fel, asupra lui Doru, finul Rebeleş este receptat ca o enciclopedie, sursă de „înţelepciune” populară, fiind singurul care îi dă sfaturi, de multe ori prea directe, lui Doru şi, de asemenea, cel care apropie două registre, contaminând lumea basmului, coborând personajele de poveste în realul cotidianului. În acest fel, prin umorul ce-l caracterizează şi tuşele aproape groteşti cu care este conturat personajul, finul Rebeleş devine, prin „interludiile sale”, o influenţă evidentă asupra protagonistului.

            Prin romanul său, Doru Pop reuşeşte să redea România comunistă prin ochii copilului care s-a născut şi a trăit în ea, dar nu la nivelul ideologiei, ci la nivelul trăirilor. Autenticitatea limbajului duce la autenticitatea sentimentelor, amintirilor, iar întreaga scriere ajunge să fie receptată ca un document ce consemnează nu numai o etapă dintr-o epocă istorică, ci viaţa unui om. O carte cu un limbaj ce poate şoca un cititor timid, dar scrisă cu umorul finului Rebeleş este ceea ce a rezultat din penelul lui Pop. O telenovelă socialistă este o carte ce va potoli setea de cunoaştere a curioşilor ce doresc să afle cum trăia cineva „pe vremea aceea”, o carte despre legăturile de familie mai mult decât despre relaţiile sociale, o carte ce se clădeşte pe amintire şi pe rememorare.

Dicteu

Daca as putea sa-ti spun doar cateva cuvinte inainte sa pleci, ti-as spune sa ai grija. Te-as ruga din tot sufletul sa nu ii lasi sa-ti fure inocenta, sa nu-i mai lasi sa ia din tine amintiri si ganduri bune. Nu le mai imparti ca urare de ramas bun intr-o scrisoare scortoasa, pe care o trimiti cu strangere de inima cui nu o merita. Ti-as spune ca gandurile trebuie sa ramana ale tale. Tiempo de silencio. Lumina care raneste retina, cuvinte care zgarie pupilele, sunete care rup din timpan, pisici care miorlaie si apoi. A cazut. L-am pierdut. Suna soneria si las un rand nescris. M-as intoarce sa-l scriu, dar nu mai stiu de unde plecasem. Ah, tu plecai. Da. La revedere si ai grija. Nu ii indeparta pe cei care iti vor binele, ci pe cei care isi vor binele prin tine.