Actualizare

Evident, e ceva schimbat pe aici. Numele, adresa, aspectul. Nu am sters textele mai vechi, pentru ca blogul acesta a functionat - mai mult sau mai putin - inca din 2011 si vreau sa ramana cumva tot ce mi-a trecut prin cap. 

Ce gasiti aici sunt incercari cvasiliterare. Nu vin din realitatea imediata, nu au baza reala si nici nu au vreun destinatar concret. Sunt scantei si franturi din unele ganduri. Apoi, mai sunt si expuneri ale intereselor - pe care abia acum incep sa le descopar - ce imi ocupa timpul. Mai poate interveni si realitatea, din cand in cand, daca uit usa deschisa. 

Numele are de-a face doar cu o revelatie de moment. Asa obisnuiam sa fiu. Candva, pe drumul asta pe care puteti sa-l numiti cum vreti, intre un an calendaristic si altul, am uitat. Acum, insa, mi-am adus aminte.

"care vădește simplitate, naturalețe împletită cu sinceritate și cu naivitate."

Asa e.  Si nu trebuie sa fiu mai mult de atat. 

Ne citim. 

LOVE,

Lily

Nu regret. Ramai cu vorbele. Eu imi iau sufletul si plec.

Am gresit. O sa recunosc, pentru ca nu mai vad rostul sa nu. M-am inselat profund in privinta ta si, da, aveai dreptate. Mi-e rusine de ce m-am transformat din cauza ta. Nu, nu din cauza ta. Tu nu m-ai facut in niciun fel. Eu am decis sa schimb si am gresit. Acum vad. Vad ca n-ai meritat.

N-ai meritat nici macar una din toate lacrimile alea ce au curs pentru tine, nu pentru cei care le meritau. N-ai meritat nici unul dintre gandurile care s-au nascut pentru tine. N-ai meritat nici unul dintre cuvintele pe care ti le-am scris atat de mult timp. N-ai meritat nici excursia gratuita prin mintea si sufletul meu. N-ai meritat niciodata nimic din ce ti-am dat. Material nu ti-am oferit. Nu aveam de gand. Emotional, insa, mi-ai luat prima data. Ti s-or fi parut penibile cuvintele, ti s-or fi parut jalnice gandurile. Escroc sentimental e mult spus. Stii sa vorbesti, stii sa capeti increderea oamenilor. Si nu o meriti.

Ramai in lumea ta. Mie nu imi place in ea.

Si-ti mai dau dreptate, acum, pe final. E cum ai spus. N-ai fi stiut ce sa-mi oferi pentru ca nu ai ce imi trebuie mie. Curajul nu e pentru tine. Sarcasmul, insa.. ha.

Get to know me tag

Birthday: September 23th (send gifts, mkay?)

Gender: Female

Zodiac sign: Libra

Siblings: I'm an only and very spoiled child.

Favourite colour: Black (and if you're one of those people who say black is not a colour, shush!)

Pets: Some stuffed animals.

Wake-up and Sleep times: Depends on the morning, around 6 till 11 am. I never go to sleep before 12 am.

Lemonade or iced tea: Lemonade

Day or Night: Night.

Text or Call: Text

Make up or natural: Natural

Met a celebrity: My Belle Epoque literature teacher was Ioana Parvulescu, and my interwars literature teacher was the poet and novelist, Mircea Cartarescu.

Smile or eyes: Eyes.

Light or Dark hair: Dark.

Shorter or Taller: Taller. Sososo tall.

Intelligence or Attraction: uhm.. intelligence will result in attraction.

Chapstick or Lipstick: Chapstick

City or Country: City

Se mai intampla si schimbari

"Multumesc frumos, dar eu nu mananc carne."

Cam asa incep mesele mele in ultima vreme. Si mai e si gluma aia cum ca vei afla foarte repede si fara sa intrebi daca vreo persoana din incapere e vegetariana, pentru ca simte nevoia sa anunte. 

Hai sa povestesc...

Mereu am avut o relatie ciudata cu mancarea. In sensul in care cand eram mica, preferam sa o dau cainelui si sa le spun parintilor ca eu am mancat ce de fapt molfaise Azorel. Nu sunt gurmanda, nu imi place sa mananc in sensul ala. Mananc pentru ca trebuie, pentru ca mi se mai face foame, pentru ca ma dojeneste organismul, dar nu pentru ca imi face placere in vreun fel pregatirea mancarii. De-ar fi dupa mintea mea, as trai cu apa si aer. Da, am si pofte cateodata. As rontai niste cartofi prajiti, as curata cu degetele castronul in care pana nu acum multa vreme era crema pentru tort sau as curata portocale in fata unui ecran pe care ruleaza un film de Craciun, doar suntem oameni. 

Ce vreau sa explic e ca nu sunt mancacioasa, nu traiesc ca sa mananc, ci mananc ca sa traiesc. 

Pana acum ceva vreme mancam "de toate", cu ifosele si preferintele de rigoare. Ma strambam cand auzeam discutii pe teme culinare ce implicau diversele moduri de a prepara carnea si in doua randuri, observandu-mi-se reactiile, am fost intrebata daca nu cumva sunt vegetariana. Cu ambele ocazii am raspuns ca nu. Si nici acum nu vreau sa zic "sunt vegetariana". 

Am ales sa nu mai mananc carne sau orice alt produs provenit de la animale (da, asta include si mierea. Si, da, stiu ca albina e insecta). De asemenea, am ales sa nu mai consum zahar si anumite fructe, precum am exclus si prajelile din dieta. Nu e o decizie bazata pe morala, etica, dragoste de animale in totalitate. E luata pentru ca simt ca e mai bine pentru mine, pentru ca stiu ca altfel nu ma pot face bine, pentru ca asta a recomandat, cumva, medicul si pentru ca, da, mi-e mila cand ma gandesc ca o fiinta moare ca eu sa traiesc. 

Asa ca, dragi oameni cu care ma asez la masa, se poate trai cu frunze, sunt constienta ca nu-s iepure, nu ai nevoie de carne ca sa nu mori, proteinele sunt si in legume, nu doar in antricot si mici, laptele are gust bun si daca e din plante si, va rog, nu ma mai priviti ca si cum mi-au spalat creierul si m-am alaturat vreunei secte. Sunt intreaga la minte, in limita in care poate fi cineva, si prefer sa discutam despre valorile culturale decat despre cele nutritionale. 

Si adeverinta? E la CASMB

Buuuun. E august, e cald, e zapuseala de incepi sa te intrebi cum a rezistat poporul ales in desert si n-a intrebat "Moise, boss, noi mai mergem mult?" si ai de rezolvat treburi ce tin de hartii. Unde? La institutiile statului. Care stat? Ala de sta. Ala roman.

Simt cum ma ia tremuratul in timp ce verific copiile de pe diplome, adeverintele care certifica fiecare alt lucru si pornesc spre biroul cu pricina. Sediul CASMB din Floreasca, parte necunoscuta mie a capitalei, dar pe care am inceput sa o cunosc bine. Prea bine. 

Ajung in sediul usor futurist al institutiei, imi zic "ce bine, avem si lift ce pare sigur" si urc pana la etajul 3, dau sa pun mana pe clanta, cand observ un domn in spatele meu. Il intreb daca nu cumva venise mai devreme, imi spune ca nu-i graba, sa intru. Inauntru, intr-un birou prea mic pentru cate se intampla acolo, dau de doamnele - sa le zicem asa - care decid daca au chef sau nu sa te ajute. Zambitoare le spun ca voi pleca in strainatate in curand cu o bursa, prin urmare vreau si eu vestitul Card European de Sanatate. Mi se cere CNP-ul pentru a mi se verifica istoricul in sistemul Casei de asigurari si, intre timp, doamna imi ia la verificat dosarul. 

O incruntare si simt cum imi fuge pamantul de sub picioare. "N-aveti adeverinta. Va intoarceti cu adeverinta de student." Am, cum n-am? Ii spun sa se uite, ca e acolo adeverinta pentru care mersesem special la facultate si pe care secretara mi-a eliberat-o chiar in aceeasi zi. Se uita la mica hartie si emite un sunet ce nu aducea deloc a incantare "Pai, vedeti. Aici scrie 2014/2015. Ne trebuie una pe 2015/2016 si sa scrie ca plecati cu Erasmus." Usor panicata ii explic doamnei ca n-am de unde acum, ca trebuie sa astept pana pe 1 septembrie, secretarele fiind in concediu, ca am carnetul vizat, insa nu si nu. Adeverinta, domnule, e sfanta si fara ea nu se poate! Mai arunca o privire in calculator si aud din nou sunetul. O strangere de buze si un fluierat in acelasi timp. "Sunteti salariata!". Cu nervii intinsi ii spune ca da, dar mi-am dat demisia. Exasperarea se citeste pe fata functionarei "Pai trebuie si adeverinta de la serviciu, si decizia incetarii activitatii si trebuie sa va schimbam categoria de asigurat. Da? La revedere."

Cum la revedere? Gata? S-a rezolvat, nu se poate? 

Fug pana la serviciu, il caut pe cel de la administrativ, ii spun necazul si promite sa ma ajute. Ajung acasa si, in urma unei discutii, ma luminez. Am un contract de studii care precizeaza tot ce trebuia sa precizeze adeverinta. Maine rezolv, imi zic. Vai, cat de gresit era gandul acesta.

Ma prezint ziua urmatoare inarmata cu acte semnate de decan si rector si incerc, de data aceasta la cealalta .. doamna. Ii prezint situatia si spune "Adeverinta aveti?". Ma intreb serios daca alt cuvant a mai invatat doamna sau lexicul ei se limiteaza la atat si ii prezint contractul. "Ce-i asta?", intreaba doamna in timp ce mi-l arunca efectiv inapoi. Supa la plic dau sa spun, dar imi amintesc ca suntem oameni si ii explic. Aflu de la doamna respectiva ca documentul semnat de rector n-are nicio valabilitate in fata dumneaei, instanta suprema intr-ale Cardurilor Europene, dupa care imi spune, pe un ton batjocoritor "da, vad ca stapaniti limba engleza". Ii spun ca sunt salariata si ca am actele acelea la mine, iar fata i se schimonoseste intr-o grimasa ce prefigureaza torturi dantesti pentru mine. Imi spune ca trebuie sa merg la sediul din Titeica, iar cerul imi cade in cap. Incep sa tremur, privirea mi se incetoseaza si intreb de ce. ""Pentru a va scoate de la salariati si trece la studenti". Ii spun ca ieri nu mi-au spus asa ceva si ma asigura ca da. Incerc sa nu o sugrum cu firul de la telefonul pe care il are pe birou si la care nu raspunde, asa ca ma ridic si plec spre Titeica. Acolo, dupa asteptat la coada, ganduri ca nu voi reusi sa obtin nemernicul ala de card, ca mi se duc toate planurile si toata munca pe apa sambetei, ca o sa am de pregatit un teanc de documente si cedat nervos, ajung la ghiseul de informatii. Cu un zambet larg (pont dat de domnul de la paza care m-a zarit plangand pe infundate, cu mapa in brate) le explic de ce am nevoie si de ce nu sunt in Floreasca cu problema rezolvata. Doamna de la ghiseu se ridica, imi spune ca nu poate face nimic din ce spun cele din Floreasca si ma ia sa mergem la "sefa". Astept in fata unui birou timp de doua minute, iar doamna (chiar o doamna!) se intoarce si imi spune sa ma duc linistita in Floreasca si sa cer cardul in calitate de salariat, caci aceasta primeaza in fata celei de student. Doar sa fac dovada asigurarii pe ultimii  5 ani, adica diplome si adeverinte pe care le am. 

Ma duc pe 1 sa cer adeverinta de la facultate cum ca plec cu bursa. Zic sa o am. Si apoi, dau din nou piept cu cerberii. Infernul n-are cercuri. Are sedii si bonuri de ordine. 

To be continued. 

Worse than drugs

Pare ca e al naibii de greu sa ma tin de cuvant. O sa incerc sa fac ce zic. 

Lucram cu drag si spor la o recenzie. Coming soon.

Azi vreau sa vorbesc despre mica (si grava) mea obsesie. E mai rea decat cafeaua, Pepsi twist sau Pringles. Cine ma cunoaste, stie ca fara prima pot rezista, dar celelalte doua sunt aparitii recurente si inevitabile in viata mea. Ok, nu e despre mancare articolul asta. E despre povesti.

Iubesc ca lucrurile pe care le posed - pentru ca am un simt al proprietatii tare dezvoltat - sa poarte un pic de mine in ele, iar in incercarea de a imi potrivi lumea in functie de personalitate, am gasit calea de a-mi purta fiinta la vedere. Pe incheietura mainii stangi, mai exact. 

Da. Este vorba despre ea: bratara mea Pandora. 

Recunosc ca ideea unei bratari cu figurine simpatice mi-a suras mereu, dar de prin primavara s-a transformat intr-o dragoste... ceva de speriat. De speriat conturi si portofele :)). Pentru ca oamenii mei ma stiu, am primit un pont de la Alexa si impreuna ne-am facut hatarul si am luat cate o bratarica pandora-like si cateva talismane de pe soufeel.com. Site-ul este un soi de satelit al celor de la Pandora, au produse de calitate, iar customer service-ul este excelent. Am dat comanda pentru care am platit online si in doua saptamani bratarica mult asteptata a fost a mea. A venit tocmai din Hong Kong si era tot ce voiam sa fie. Ba chiar si un pic mai mult, pentru ca era inceputul meu de poveste. 

Bratara Soufeel, dupa cum se vede, este aproape identica bratarii Pandora. Singura diferenta consta in lipsa filetului care separa bratara in trei sectiuni, dar nu pot spune ca este un asa de mare inconvenient. 

Talismanele pe care le-am ales au fost un buchet de trandafiri pentru ca seamana cu florile mele preferate, bujorii, o inima filigranata pentru detaliile pe care le are si o bufnita absolventa pentru ca... Ei, bine, se intelege de la sine, dragostea pentru mediul academic si modalitatea de a pune o piatra de temelie momentului in care am trecut dintr-o etapa in alta.

In urma unei vizite in centrul comercial din Baneasa, mi-am imbogatit colectia de talismane cu o inimioara pe care sta gravat un 21. Este pentru varsta pe care o aveam cand am terminat facultatea, la care m-am angajat si am avut ocazia sa vizitez pentru prima oara Spania. Asa ca n-am stat prea mult pe ganduri si l-am adaugat pe bratara. De asemenea, pentru ca marcheaza atatea prime dati, este si prima achizitie Pandora :).Inimioarei-borna termporala i-a urmat o moara de vant ce, pe mine, ma duce cu gandul la don Quijote si la Castilla la Mancha, iar imediat dupa am primit o miniatura a Sagradei Familia. Ea imi aduce aminte de orasul de basm pe care am ajuns sa il iubesc la fel de mult ca pe cel natal (da, iubesc Bucurestiul, cu gropile, aglomeratia si cimentul lui pentru ca e acasa) si de faptul ca unii oameni apar in viata ta cu un scop. 

Ultima achizitie Pandora a adus si o schimbare.

Datorita Andreei am aflat de promotia care urma sa se desfasoare cu ocazia deschiderii magazinului din Mall Baneasa. Asa ca, n-am stat prea mult pe ganduri si am pornit cu Andreea spre bijuteria magica unde... era o coada de prea multe persoane. Cu nivelul de entuziasm ridicat, am asteptat in jur de doua ore pana cand am putut spune ce doresc si inca vreo ora pana cand am putut iesi din noul magazin, dar totul a meritat. Bratara e acum un minunat model clasic Pandora de 18 cm, iar povestii i-am adaugat un clips ce are pe o fata Soarele, iar pe cealalta o semiluna si o stea, pentru a-mi aminti ca stelele implinesc dorinte, ca soarele rasare indiferent de cat de neagra a fost noaptea si ca perfectiunea sta in lucruri incomplete, imperfecte. 

Am pastrat pe ea, insa, buftnita.

Urmeaza sa completez cu alte cateva piese la care mi-a ramas gandul, pana va arata cam asa:

Pana atunci, mai avem capitole de scris.

Fiecare are cate un pitic. Al meu spune povesti. 

Love,

Lily.

Fall

da play si citeste

Si ce-i trebuie e o poveste. Cu zane, fara printese, cu dans in mijlocul bulevardului, pe linia de tramvai si cu piruete in statia de autobuz. Cu alergat pe peron si cu imbratisari la 1 decembrie 1918. Dintr-alea de nu se mai termina, din care nu vrei sa scapi, pe care ai vrea sa le iei acasa. Cu zambete si rasete ce se rostogolesc pe scarile rulante si taceri la semafor. Cu multa caldura si cu maini ce nu isi mai dau drumul. Cu discutii in miez de noapte despre de ce dor apusurile. O poveste spusa de dor si de regasire. Care incepe primavara si nu se termina, pentru ca primavara vine iar. Si iar. Si iar. Si... Iar...

Cu o luna in patrar ce vegheaza si lumineaza cerul, astfel incat sa poata fi numarate stelele de copii somnorosi, care casca in vazul lumii si se iubesc pe ascuns. "Carul mare, carul mic, steaua polara, Luceafarul - adica, Venus -, acolo cred ca e Casiopea, iar steaua aceea; nu stiu, o vezi? Da? La ea ma uit si te vad pe tine." Un covor verde de iarba si doua maini incatusate una de cealalta. Eternitate si muzica infinita. Sferele asteapta sa graviteze cineva demn de rutina in preajma lor. Copiii sunt prea deosebiti.

Adoarme. Si tot ce ar fi vrut e sa fi fost sub cerul instelat.